La si 37

întins în odaie pe podelele mâncate de timp
umbra-mi bâjbâie prin cameră după chibrite
să-mi lase o lumânare şi un trandafir deasupra capului
şi-apoi să zboare prin fereastra spartă
ca un nor de lilieci dintr-o peştera
într-o mlaştină
unde parcă arborii înoată în lacrimi mocirlă
şi insomnie
unde parcă cerul nu are inconştient
să plângă în somn

trandafirul parcă-i şarpe diavolesc
mirosul său se încolăceşte în jurul trupului
mă priveşte mârşav ca un criminal în serie
spini mi-i înfinge în venele chinuite de narcotice
cu limba însângerata coboară pe piept
şi mâna în pantaloni
în timp ce îmi digera sângele în a sale petale
muribunde în universul cuantic